Tabăra Argessis 1-10 august 2011 - Ștubeaua - Făgăraș

Pentru că la începutul lunii august căldura ne doboară, suntem forțați să ne mutăm la munte, unde clima e mai blândă cu noi...dar nu ne plângem, mutarea ne priește din plin.

Anul acesta mergem în Muntele Ștubeaua, din Munții Făgăraș. O să fim cu aproximativ 1500m deasupra mării, iar coordonatele GPS sunt: 45ͦ 26’ 58” N / 24ͦ 30’ 55” E

Pentru că distracția n-ar fi completă dacă doar am lenevi pe creasta muntelui, o să remarcăm traseul Bandă Albastră între Ștubeaua și Strunga Doamnei, o să montăm stâlpi cu săgeți indicatoare unde este nevoie, ne întrecem în câștigarea Trofeului Argessis ( 6 și 7 august ) și bineînțeles, ne plimbăm cât ne țin picioarele…

Cateva poze...

Cum se ajunge:

Pentru alte detalii, scrie-ne la mihai@argessisclub.ro

Bronz de februarie

După experiența de săptămâna trecută poate că alții și-ar fi luat o pauză de la nopțile petrecute în creierii munților…nu și noi. De această dată, ne-am întos privirea către Munții Iezer-Păpușa și i-am avertizat: Păzea, că venim!

Împreună cu Mihai – Marinerul Oceanelor de Stâncă, Cosmin – Inimă de Rechin Amator de Vin, Georgiana – Valkyria Mistică a Făgărașilor, Robert – Semizeul Obiectivelor Independente de Cameră, acompaniați de cabanierul șef, Nea Romică, nu am lăsat ziua de sâmbătă să se transforme în cea în care dormim până la prânz și am pornit aproape cu noaptea în cap către cabana Cuca. Mașina s-a dovedit suficient de încăpătoare pentru întregul nostru entuziasm având ca bonus rucsacii, bețele de trekking, rachetele de zăpadă și alte bunătăți. Că tot vorbim de ea, până și mașina a fost atât de nerăbdătoare să se reîntoarcă la poalele Munților Iezer-Păpușa, încât nici nu prea a fost nevoie să îi dăm vreun imbold manual pentru a se deplasa. Deși călătoria ei s-a sfârșit în vecinătatea cabanei Voina, picioarele noastre au continuat să se afunde în zăpada din ce în ce mai adâncă, hotărâte să se oprească abia în pragul cabanei Cuca. Dacă ultima oară când ne-am mai aflat prin acele împrejurimi ne-a fost dat să ne întâlnim cu un urs în timp ce își făcea joggingul de după-masă, de astă dată am făcut cunoștiință cu un tractor demn de Top Gear, care ne-a demonstrat că nu are nevoie de mai mult de două roți pentru a putea căra niște bușteni gigantici.

Nu știm dacă s-o fi supărat cabana pe noi, dar n-am avut timp să petrecem prea mult timp la ea. Am salutat-o în treacăt, i-am lăsat bagajele și am făcut prima drumeție, pe valea izvorului Lespezi. Doar eram puși pe fapte mari, într-atât de mari încât ne-am afundat în zăpadă cât am putut noi de mult. Seara a venit mai rapid decât ne-am așteptat iar noi am avut ocazia să ne amintim de importanța unei căni de vin fiert la munte.

De cum a răsărit soarele ne-am pregătit să luăm cu asalt Masivul Grădișteanu. După urcușul prin traseul marcat de prin pădure, habar n-aveam câtă frumusețe avea să ne aștepte în golul alpin. Un infinit de zăpadă, care la fiecare pas ne rezerva peisaje din ce în ce mai frumoase. Iezer ne făcea cu mâna de zor, Piatra-Craiului ne mai făceau cu ochii din când în când iar Bucegii se aratau ceva mai distanți. Cine și-ar fi închipuit că cea mai bună după amiază de sâmbătă se poate petrece deasupra norilor (la propriu, nu eram doar noi visători). După ce la Buda a fost începută prima ediție de Special Olympics, împrejurimile de la Cuca au părut perfecte pentru încă o ediție (alergat prin omăt, înotul – prin oceane de zăpadă, rostogolitul prin aceași zăpadă). Acum era momentul pentru o altă probă olimpică, bronzul alpin. În timp ce la Pitești soarele nu vroia să se arate cu niciun chip, noi am avut parte din plin de el pe Grădișteanu, îtr-atât încât a trebuit sa renunțăm la o bună bucată din hainele noastre pentru a nu ne topi de tot, în plină februarie. Așa am aflat misterul întrebării ”Unde pleacă toată căldura iarna?” Răspunsul este evident, ”La munte, deasupra norilor.” Totuși, urcarea nu a fost lipsită de peripeții. La bubuitul puternic al unei avalanșe micuțe din apropiere ne-a cam stat inima în loc dar eram în afara oricărui pericol, traseul pe care îl urmam fiind ferit de astfel de incidente.

La coborâre nu ne-am arătat deloc obosiți, ba parcă mai plini de viață decât la urcare am luat-o la fugă prin omăt și am organizat chiar un concurs de rostogoliri prin zăpadă (activitatea asta este obligatorie pe orice listă ”Lucruri pe care să le fac înainte să mor”). Soarele ne-a petrecut până jos unde cu sufletul și mintea încărcate de energie pozitivă am părăsit împrejurimile cabanei Cuca…fără a uita să ne oprim la minunata cofetărie Iepurașul.

Încă o dată am reușit să bifăm pe listă un weekend memorabil în care ne-am simțit din cale afara de bine, am fost copii, am fost sportivi, am fost alpiniști, băutori de vin fiert și singurul lucru în care ne-am băgat picioarele a fost zăpada adâncă.

Marginea - adresa peripețiilor de neuitat

Un lucru e cert, muntele nu ia vacanță nici măcar pe timp de iarnă, nu și pentru noi. De astă dată, cel vizat a fost Masivul Marginea, cocoțat în Nord Vestul Județului, chiar în apropierea graniței cu Vâlcea. Cuceriți deja din poze de o frumusețe ieșită din comun și de niște priveliști gata să ne facă bărbile să se prăbușească în pământ, mauntele avea toate datele pentru a fi un paradis care abia așteaptă să fie descoperit…numai că paradisul se poate dovedi uneori mai greu accesibil decât pare.

În primă fază, planul era bătut în cuie și nimic nu părea să îl poată da peste cap: la ora 7 spunem la revedere Piteștiului, pornim frumos pe valea Topologului, lăsăm mașina la poale, ne înarmăm cu haine groase, parazăpezi, rucsaci, voie bună, schiuri sau rachete de zăpadă, mergem vreo 3-4 ore până în golul alpin unde găsim numaidecât stâna în care vom înnopta. Ușor de zis, greu de făcut…

Prima probă: Interminabilul forestier către golul alpin. Pe măsură ce înaintam pe potecă, iarna se arăta din ce în ce mai mult la ea acasă, ninsoarea fiindu-ne și ea în mare parte tovarăș de drum. Iar drumul se încăpățâna din răsputeri să ne arate goul alpin la fiecare cotitură pe care o făcea. Extenuați și cu puterile aduse aproape la limită, creasta ni s-a arătat la față abia pe la ora 7, întâmpinați de un ger năpraznic.

Proba a 2-a: Goana după stână. Hotărâți să găsim stâna în care să dormim, ne-am aprins frontalele și am continuat să urcăm pe creastă prin ninsoare, cu o zăpadă în care ne afundam din ce în ce mai mult. Ca să fie treaba, treabă, o ceață de toată frumusețea a fost prezentă suficient de mult pentru a ne da peste cap misiunea de a găsi refugiul. În întunericul de făurar, nimic nu mai conta, nici oboseala dusă la cote maxime, nici greutatea rucsacilor, nici frigul de afară…până și creierele ne înghețaseră, singurul gând rămas intact fiind acela de a găsi stâna. Ce aveam noi în comun cu niște rătăciți în vreun deșert? Și pe munte poți întâlni miraje, în ciuda lipsei acute de oaze: fiecare pâlc de brazi ni se părea că aduce cu stâna prea mult dorită, dar toate spernațele noastre erau năruite într-un final. Mai mult decât extenuați ne-am refugiat într-o mică baracă de lemn, de dimensiunile de 3 m pe 4 m, cu suficiente ”guri de aerisire” dar cu siguranță extrem de binevenită la situația în care ne aflam.

Proba a 3-a: Cazarea la hotelul de lux. Ne-am instalat în noua noastră reședință iar ca niște locatari adecvați ne-am propus să facem focul. Cu ajutorul lemnelor din împrejurimi și a spirtului solid ne-am construit propriul nostru televizor montan a.k.a. focul de tabără (unde mai pui că ăsta era de-a dreptul special, amplasat între 4 pereți și un acoperiș). Aproape asfixiați de fumul care nu vroia să fie decât în cantități uriașe, ne-am făcut ceai din zăpadă topită (ne-a mers direct la suflet!), nu mai conta că avea funingine în el sau că nu era suficient de dulce. După ce ne-am făcut siesta și ne-am uitat la TV-ul de munte, oboseala ne-a trimis la culcare în cortul recent instalat. Unde să ai ocazia să petreci astfel de nopți, să auzi cum fulgii de zăpadă îți lovesc baraca, în timp ce te cuibărești într-un sac de dormit, lăsând numai ochii să îți mai iasă afară? Că doar trebuie sa ne gândim și la viitorii nepoți și să ne croim de-acum tolba în care să punem astfel de amintiri. Fotoliul de acasă, televizorul, calculatorul, internetul…pălesc toate în fața unei astfel de nopți. Ce-i drept muntele de februarie te învață să apreciezi importanța unei plăpumi călduroase și a unei băi fierbinți dar nevindecându-te nicidecum de virusul montan.

Proba a 4-a: Reîntoarcerea. Ne-am decazat dis de dimineață și am pornit la drum prin încă nesfârșita ninsoare. Ca să ne facă în ciudă, un petic de cer albastru s-a arătat în sfârșit la față, promițându-ne vreme mai bună la următoarea vizită. Ca să fim sinceri, nu am fi schimbat nimic, la weekendul petrecut, nu poate fi redată în cuvinte starea pe care o induce o astfel de aventură, felul în care muntele te învață să ieși din cochilie și să îți depășești limitele. Pe lângă dragostea de natură, cele două zile ne-au ajutat să bifăm o experiență de pomină de care ne aducem și acum aminte râzând promițând solemn muntelui că o să ne revadă cât de curând.

În încheiere, ținem neapărat să oferim câteva mulțumiri:

- Domnului Edison, fără a cărui minte inventivă nu am fi putut să beneficiem de extrem de utilele frontale;

- Spirtului solid, care ne-a demonstrat că niciun foc nu este de neaprins;

- Parazăpezilor, ștergându-ne din memorie imaginea unor ghete umplute cu zăpadă;

- Rachetelor de zăpadă – chiar dacă a fost vorba numai de o pereche, toți 3 ne-am bucurat pe urma lor;

- Lopetei de plastic, cu care nu numai ne-am amenajat locuința dar a pregătit intrarea în scenă a mai sus menționatului spirt solid;

- - Toporului, unealta cea indispensabilă și cu utilizări multiple;

- Mănușilor, datorită lor mâinile noastre n-au vârsat nicio lacrimă de durere;

- Tuciului, fără de care nu ne-am fi putut pregăti ceaiul de seară;

- Nu în ultimul rând, plantelor, fără a căror existență nu ne-am fi putut delecta cu un ceai fierbinte.

februarie, soare, Ghitu

Muntele are viață, el trăiește nu numai prin floră și faună, ci și prin sâncă și piatră, viața minerală. Iar dacă ești mai aproape de stâncă și o pipăi cu degetele și o mângâi cu palmele și o îmbrățișezi cu brațele și o săruți cu buzele, atunci muntele trăiește prin tine. (Alexandru Brăduț Șerban)

Cei  care au făcut cunoștință cu munții și s-au lăsat ”atinși” de frumusețea lor, cei care au virusul în sânge pe viață știu și înțeleg dorul, pornirea, dorința nebună de a-i revedea atunci când ei te cheamă. Nu, nu suntem nebuni ... suntem doar impresionați puternic, mai departe de retină, în suflet de frumusețea naturii, de perfecțiune.

Dimineața devreme ...  

Parazăpezi, mănuși, pelerină, frontală, briceag, mâncare, cameră ... rucsacu-i gata!

Ne-am întâlnit toți cuprinși de nerăbdare, ne-am urcat în mașină și am pornit la drum.

La revedere, Pitești !

Cum Maestrul Căpățână nu a putut să ne onoreze cu prezența, ne-am gândit să-i facem o vizită satului pe care l-au numit după el ... un semn de admirație probabil.

Așadar ajunși în Căpățâneni, ne-am echipat și am pornit tiptil-tiptil să-l cucerim pe Ghițu, un vârfuleț nu foarte vizitat de turiști, motiv pentru care ne-am orientat și noi cum am putut, după vânt, după soare, după marcajele ”pe lângă stâlp, pe lângă gard”, important este că am reușit să ajungem unde ne-am propus.

Cu soarele în față și cu foamea în stomac am făcut o mică oprire de realimentare unde am mâncat produse 100% românești pe care băieții au ținut morțiș să le aducă in locul clasicelor conserve și pateuri, ne-am odihnit puțin și am urcat mai departe.

În fața noastră peisajul a început să prindă forme și culori din ce în ce mai frumoase, până când, odata ajunsi sus, am început să credem ca este ireal, toți munții erau așezați și ne așteptau mângâiați de  razele soarelui.

Masivul Ghițu face parte din ramura sudică a prelungirilor munților Făgăraș alături de masivele Cozia și Frunți. Este delimitat de Valea Limpedei (afluent pe stânga al Râului Argeș) la vest, Valea Vâlsanului la est, depresiunea Moliviș la nord și de Subcarpații Argeșului (mai exact, dealul Chiciura) la sud. Din punct de vedere geologic este format din roci sedimentare(gresii) și roci metamorfice (gnaise). Înăltimea maximă este atinsă în vârful Ghițu (cunoscut și ca Ghițu Mare sau Ghițu Brădet), cu 1.622 m.

Pe varful Ghițu puteți găsi un obelisc construit de  Asociația Turistică ”Posada”, înălțat în amintirea eroilor care și-au jertifit viața pentru a apăra aceste ținuturi.

Acolo sus am fost întâmpinați de un peisaj superb, atât de frumos încât nu poate fi redat nici pe jumătate cu cea mai complexă cameră din lume, în fața noastră s-au înșirat Făgărașii însoțiți de o parte și de alta de Cozia, și Iezer, de Piatra Craiului, Bucegi, Leaota și undeva în spate de un colțișor de Parâng.

Niciodata nu am văzut atâtea grupe de munți la un loc înșirându-se în fața mea , o lecție de geografie în aer liber, doar în manualul de clasa a 8-a îmi amintesc să fi văzut așa ceva, dar pe hârtie.

Sub un cer senin superb, cu un soare cald deasupra noastră și o infinitate de zăpadă neatinsă  ne-am jucat, ne-am rostogolit prin zăpadă, ne-am încărcat bateriile și cu greu am reușit să ne desprindem de priveliștea superbă de care ne depărtam încet, aruncînd câte o privire în urmă să ne asigurăm că imaginea va rămane bine impresionată pe retină.

Am pornit în jos pe un alt traseu, descoperind alte peisaje și locuri, însoțiți de peripeții și animăluțe. 

Odată ajunși jos în sat, ne-a apărut în zare un apus frumos colorat pe care ne-am oprit să-l admirăm și uitând de timp ne-am trezit pe întuneric într-un sătuc uitat de lume.

Călăuziți de lumina frontalei și cu gândul spre lumea frumoasă de sus am mers și am mers și am mers și am ... mers și am ajuns la mașină fericiți că am scăpat de întuneric și încă prinși în atmosfera plăcută de acolo ne-am hotărât să terminăm ziua cu o plimbare până la Vidraru unde am văzut barajul noaptea, luminat de stele.

Acasă ne-a așteptat orașul zgomotos,  aglomerat, tulburat de oameni aranjați și pregătiți de o sâmbătă la mall și mi-am dat seama ca nu i-am simțit lipsa deloc, dar am avut mulțumirea că am trăit o zi superbă, colorată si senină.

Ție, cel care citești acest blog nu-mi rămâne decât să-ți spun:

Pune mana și te plimbă !!!

Gânduri în prag de sărbătoare

Acum că cea mai frumoasă a anului venit să ne încălzească sufletul, Clubul de Turism Argessis vă urează zile senine și lipsite de orice supărare. Fie ca fericirea să vă fie purtată pe cele mai înalte culmi iar zâmbetele să vă însoțească la tot pasul. Un Crăciun fericit, plin de lumină!

Început de iarnă la Cuca

Pe negândite toamna și-a luat și ea rămas bun, lăsând loc unei ierni gata de treabă. Am spus la revedere toamnei departe de Pitești, alegând să petrecem ultimul weekend din noiembrie la cabana Cuca, în munții Iezer. Nu a fost vorba de două zile în care doar să ne relaxăm ci unul în care Argessis a pus umărul la ceva mai util, reamenjarea cabanei. Cabana Cuca, situată în amonte față de mai cunoscuta Voina, este înconjurată de peisaje sălbatice deosebit de frumoase și poate reprezenta punctul de pornire a unor trasee superbe (până în masivul Păpușa, întreaga Potcoavă a Iezerului etc.). Cabana se află în proprietatea veteranului club de drumeție montană România Pitorească încă din 1974, de când a început amenjarea acesteia, alături de altă cabană, Garofița Pietrei Craiului. Cuca aparținea în trecut unei exploatări forestiere iar în momentul în care clubul România Pitorească a început să se ocupe de amenajarea acesteia, nu era mai mult decât o cabană părăsită.


Revenind la drumul nostru, lăsând Câmpulungul în urmă, de cum am trecut de Lerești am primit semn că pe acele meleaguri iarna venise mai devreme. Pe măsură ce am avansat către munți, copacii erau din ce în ce mai înfofoliți în haine de zăpadă iar omătul de pe jos ne-a determinat uneori să ajutăm mașina să se deplaseze cu proprii noștri mușchi. De la cabana Voina, drumul ni l-am continuat pe jos, înconjurați de oceane de zăpadă și peisaje care să îți lase gura apă. Încă din prima zi ne-am unit forțele cu membrii clubului România Pitorească și ne-am pus serios pe treabă. Drept răsplată am avut parte și de prima ninsoare. A doua zi am continuat cu aceeași determinare. Recompensa pentru cea de-a doua zi avea să ne iasă în cale aproape de prânz, fiind vorba de nimic altceva decât un urs. N-ai cum să nu fii cuprins de un sentiment aparte și inima să îți bată cât un purice când vezi un urs alergând prin locul prin care treceai cu un minut în urmă. După ce s-a încheiat și cea de-a doua zi, ne-am îndreptat cu toții către complet lipsitul de zăpadă Pitești, făcând totuși un binemeritat popas la cofetăria Iepurașul, în Câmpulung.

Săptămâna Reciclării Hârtiei

Cu 6 zile în urmă se dădea startul Săptămânii reciclării hârtiei în care toți elevii și profesorii ai Colegiului Național I.C. Brătianu erau invitați să scape de maculatura inutilă într-un mod eficient.

Începutul a fost greoi, doar 20 kg fiind aduse către reciclare de doi elevi din clasa a 12-a A (Cosmin Stuparu și Ana Chiriac) și de doamna profesoară Alina Oprea.

După ziua de joi, cântarele anunțau 200 kg și parcă nimic nu aștepta ce va aduce și ultima zi a campaniei. Ei bine, amiaza zilei de vineri ne anunța că s-au strâns 700 kg de maculatură.

Nu ne rămâne decât să felicităm pe cei care s-au implicat și îi învităm în continuare la fapte care să demonstreze respect față de mediu dar și un mod de a gândi eficient și sustenabil. Așadar, o rundă puternică de aplauze pentru clasele participante: 10A, 10B, 11A, 11C, 11G, 11E, 12C, 12A, 12D, 12F și pentru doamnele profesoare care au dat un exemplu elevilor, Alina Oprea și Bianca Berceanu.

A sosit și momentul dezvăluirii premiului surpriză, o vizită la planetariu pentru primele 30 persoane care au contribuit cel mai mult.

Săptămâna reciclării hârtiei a luat astfel final dar asta nu înseamnă că doritorii nu mai pot contribui. Cei care mai au maculatură pe care nu o folosesc acasă o pot lăsa zilnic la sala 1.