Un lucru e cert, muntele nu ia vacanță nici măcar pe timp de iarnă, nu și pentru noi. De astă dată, cel vizat a fost Masivul Marginea, cocoțat în Nord Vestul Județului, chiar în apropierea graniței cu Vâlcea. Cuceriți deja din poze de o frumusețe ieșită din comun și de niște priveliști gata să ne facă bărbile să se prăbușească în pământ, mauntele avea toate datele pentru a fi un paradis care abia așteaptă să fie descoperit…numai că paradisul se poate dovedi uneori mai greu accesibil decât pare.
În primă fază, planul era bătut în cuie și nimic nu părea să îl poată da peste cap: la ora 7 spunem la revedere Piteștiului, pornim frumos pe valea Topologului, lăsăm mașina la poale, ne înarmăm cu haine groase, parazăpezi, rucsaci, voie bună, schiuri sau rachete de zăpadă, mergem vreo 3-4 ore până în golul alpin unde găsim numaidecât stâna în care vom înnopta. Ușor de zis, greu de făcut…
Prima probă: Interminabilul forestier către golul alpin. Pe măsură ce înaintam pe potecă, iarna se arăta din ce în ce mai mult la ea acasă, ninsoarea fiindu-ne și ea în mare parte tovarăș de drum. Iar drumul se încăpățâna din răsputeri să ne arate goul alpin la fiecare cotitură pe care o făcea. Extenuați și cu puterile aduse aproape la limită, creasta ni s-a arătat la față abia pe la ora 7, întâmpinați de un ger năpraznic.
Proba a 2-a: Goana după stână. Hotărâți să găsim stâna în care să dormim, ne-am aprins frontalele și am continuat să urcăm pe creastă prin ninsoare, cu o zăpadă în care ne afundam din ce în ce mai mult. Ca să fie treaba, treabă, o ceață de toată frumusețea a fost prezentă suficient de mult pentru a ne da peste cap misiunea de a găsi refugiul. În întunericul de făurar, nimic nu mai conta, nici oboseala dusă la cote maxime, nici greutatea rucsacilor, nici frigul de afară…până și creierele ne înghețaseră, singurul gând rămas intact fiind acela de a găsi stâna. Ce aveam noi în comun cu niște rătăciți în vreun deșert? Și pe munte poți întâlni miraje, în ciuda lipsei acute de oaze: fiecare pâlc de brazi ni se părea că aduce cu stâna prea mult dorită, dar toate spernațele noastre erau năruite într-un final. Mai mult decât extenuați ne-am refugiat într-o mică baracă de lemn, de dimensiunile de 3 m pe 4 m, cu suficiente ”guri de aerisire” dar cu siguranță extrem de binevenită la situația în care ne aflam.
Proba a 3-a: Cazarea la hotelul de lux. Ne-am instalat în noua noastră reședință iar ca niște locatari adecvați ne-am propus să facem focul. Cu ajutorul lemnelor din împrejurimi și a spirtului solid ne-am construit propriul nostru televizor montan a.k.a. focul de tabără (unde mai pui că ăsta era de-a dreptul special, amplasat între 4 pereți și un acoperiș). Aproape asfixiați de fumul care nu vroia să fie decât în cantități uriașe, ne-am făcut ceai din zăpadă topită (ne-a mers direct la suflet!), nu mai conta că avea funingine în el sau că nu era suficient de dulce. După ce ne-am făcut siesta și ne-am uitat la TV-ul de munte, oboseala ne-a trimis la culcare în cortul recent instalat. Unde să ai ocazia să petreci astfel de nopți, să auzi cum fulgii de zăpadă îți lovesc baraca, în timp ce te cuibărești într-un sac de dormit, lăsând numai ochii să îți mai iasă afară? Că doar trebuie sa ne gândim și la viitorii nepoți și să ne croim de-acum tolba în care să punem astfel de amintiri. Fotoliul de acasă, televizorul, calculatorul, internetul…pălesc toate în fața unei astfel de nopți. Ce-i drept muntele de februarie te învață să apreciezi importanța unei plăpumi călduroase și a unei băi fierbinți dar nevindecându-te nicidecum de virusul montan.
Proba a 4-a: Reîntoarcerea. Ne-am decazat dis de dimineață și am pornit la drum prin încă nesfârșita ninsoare. Ca să ne facă în ciudă, un petic de cer albastru s-a arătat în sfârșit la față, promițându-ne vreme mai bună la următoarea vizită. Ca să fim sinceri, nu am fi schimbat nimic, la weekendul petrecut, nu poate fi redată în cuvinte starea pe care o induce o astfel de aventură, felul în care muntele te învață să ieși din cochilie și să îți depășești limitele. Pe lângă dragostea de natură, cele două zile ne-au ajutat să bifăm o experiență de pomină de care ne aducem și acum aminte râzând promițând solemn muntelui că o să ne revadă cât de curând.
În încheiere, ținem neapărat să oferim câteva mulțumiri:
- Domnului Edison, fără a cărui minte inventivă nu am fi putut să beneficiem de extrem de utilele frontale;
- Spirtului solid, care ne-a demonstrat că niciun foc nu este de neaprins;
- Parazăpezilor, ștergându-ne din memorie imaginea unor ghete umplute cu zăpadă;
- Rachetelor de zăpadă – chiar dacă a fost vorba numai de o pereche, toți 3 ne-am bucurat pe urma lor;
- Lopetei de plastic, cu care nu numai ne-am amenajat locuința dar a pregătit intrarea în scenă a mai sus menționatului spirt solid;
- - Toporului, unealta cea indispensabilă și cu utilizări multiple;
- Mănușilor, datorită lor mâinile noastre n-au vârsat nicio lacrimă de durere;
- Tuciului, fără de care nu ne-am fi putut pregăti ceaiul de seară;
- Nu în ultimul rând, plantelor, fără a căror existență nu ne-am fi putut delecta cu un ceai fierbinte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu