Bronz de februarie

După experiența de săptămâna trecută poate că alții și-ar fi luat o pauză de la nopțile petrecute în creierii munților…nu și noi. De această dată, ne-am întos privirea către Munții Iezer-Păpușa și i-am avertizat: Păzea, că venim!

Împreună cu Mihai – Marinerul Oceanelor de Stâncă, Cosmin – Inimă de Rechin Amator de Vin, Georgiana – Valkyria Mistică a Făgărașilor, Robert – Semizeul Obiectivelor Independente de Cameră, acompaniați de cabanierul șef, Nea Romică, nu am lăsat ziua de sâmbătă să se transforme în cea în care dormim până la prânz și am pornit aproape cu noaptea în cap către cabana Cuca. Mașina s-a dovedit suficient de încăpătoare pentru întregul nostru entuziasm având ca bonus rucsacii, bețele de trekking, rachetele de zăpadă și alte bunătăți. Că tot vorbim de ea, până și mașina a fost atât de nerăbdătoare să se reîntoarcă la poalele Munților Iezer-Păpușa, încât nici nu prea a fost nevoie să îi dăm vreun imbold manual pentru a se deplasa. Deși călătoria ei s-a sfârșit în vecinătatea cabanei Voina, picioarele noastre au continuat să se afunde în zăpada din ce în ce mai adâncă, hotărâte să se oprească abia în pragul cabanei Cuca. Dacă ultima oară când ne-am mai aflat prin acele împrejurimi ne-a fost dat să ne întâlnim cu un urs în timp ce își făcea joggingul de după-masă, de astă dată am făcut cunoștiință cu un tractor demn de Top Gear, care ne-a demonstrat că nu are nevoie de mai mult de două roți pentru a putea căra niște bușteni gigantici.

Nu știm dacă s-o fi supărat cabana pe noi, dar n-am avut timp să petrecem prea mult timp la ea. Am salutat-o în treacăt, i-am lăsat bagajele și am făcut prima drumeție, pe valea izvorului Lespezi. Doar eram puși pe fapte mari, într-atât de mari încât ne-am afundat în zăpadă cât am putut noi de mult. Seara a venit mai rapid decât ne-am așteptat iar noi am avut ocazia să ne amintim de importanța unei căni de vin fiert la munte.

De cum a răsărit soarele ne-am pregătit să luăm cu asalt Masivul Grădișteanu. După urcușul prin traseul marcat de prin pădure, habar n-aveam câtă frumusețe avea să ne aștepte în golul alpin. Un infinit de zăpadă, care la fiecare pas ne rezerva peisaje din ce în ce mai frumoase. Iezer ne făcea cu mâna de zor, Piatra-Craiului ne mai făceau cu ochii din când în când iar Bucegii se aratau ceva mai distanți. Cine și-ar fi închipuit că cea mai bună după amiază de sâmbătă se poate petrece deasupra norilor (la propriu, nu eram doar noi visători). După ce la Buda a fost începută prima ediție de Special Olympics, împrejurimile de la Cuca au părut perfecte pentru încă o ediție (alergat prin omăt, înotul – prin oceane de zăpadă, rostogolitul prin aceași zăpadă). Acum era momentul pentru o altă probă olimpică, bronzul alpin. În timp ce la Pitești soarele nu vroia să se arate cu niciun chip, noi am avut parte din plin de el pe Grădișteanu, îtr-atât încât a trebuit sa renunțăm la o bună bucată din hainele noastre pentru a nu ne topi de tot, în plină februarie. Așa am aflat misterul întrebării ”Unde pleacă toată căldura iarna?” Răspunsul este evident, ”La munte, deasupra norilor.” Totuși, urcarea nu a fost lipsită de peripeții. La bubuitul puternic al unei avalanșe micuțe din apropiere ne-a cam stat inima în loc dar eram în afara oricărui pericol, traseul pe care îl urmam fiind ferit de astfel de incidente.

La coborâre nu ne-am arătat deloc obosiți, ba parcă mai plini de viață decât la urcare am luat-o la fugă prin omăt și am organizat chiar un concurs de rostogoliri prin zăpadă (activitatea asta este obligatorie pe orice listă ”Lucruri pe care să le fac înainte să mor”). Soarele ne-a petrecut până jos unde cu sufletul și mintea încărcate de energie pozitivă am părăsit împrejurimile cabanei Cuca…fără a uita să ne oprim la minunata cofetărie Iepurașul.

Încă o dată am reușit să bifăm pe listă un weekend memorabil în care ne-am simțit din cale afara de bine, am fost copii, am fost sportivi, am fost alpiniști, băutori de vin fiert și singurul lucru în care ne-am băgat picioarele a fost zăpada adâncă.