Ziua plecării se apropie, pregătirile sunt aproape de final, mai trebuie doar ca vremea să fie bună cu noi....
Luni va ajunge în tabără o maşina cu materialele necesare, urmând ca marţi să vină şi elevii de la Brătianu şi de la Câmpulung. Miercuri ne vin ajutoarele de la Asociaţia Montană Carpaţi.
Tot miercuri seară Cornelia Aipu ne va vorbi despre acordarea primului ajutor.
Sâmbăta şi duminica se va desfăşura concursul de turism sportiv montan "Trofeul Argessis" 2010.
Luni sau marţi după-masă, îl aşteptăm pe Florin Ghimişliu (www.ghimi.com), să vină să ne facă o introducere în pescuitul la muscă artificală.
În rest vom reface marcajele propuse şi ne vom plimba în zonă cât o să ne ţină picioarele.
Numai bine!
joi, 29 iulie 2010
marți, 13 iulie 2010
Pe biciclete
3-4 iulie, 2010
De mult timp imi doream sa fac traseul acesta pe bicicleta, iar sfârșitul sesiunii a fost prilejul cu care l-am realizat. Este vorba de traseul: Pitești - Câmpulung - Lerești - Baraj Râușor - Portăreasa - Curmătura Groapele - Crucea Ateneului - Refugiul Iezer pentru prima zi, iar a doua zi: Refugiul Iezer - Crucea Ateneului - Păpău - Șețu - Bahna Rusului - Nucșoara - Domnești - Pitești.
L-am avut partener în această tură pe Robert.
Am plecat din Pitești la 8 dimineața și am ajuns sus la refugiu la ora 8 seara. A scos untul din noi tot drumul acesta dar a meritat din plin. Am mers pe biciclete până cînd drumul forestier părăsește valea Râușorului și urcă în Portăreasa. După ce am urcat în creasta, a început să ne plouă, cu fulgere, tunete și tot tacămul. Ca într-un film american, în momentul în care am ieșit în Curmatura Groapele, locul de unde puteam vedea Făgărașii, norii s-au dus, a ieșit soarele care ne-a zâmbit în 7culori. Bătea un vânt rece, care nu ne făcea să ne simțim prea bine cu hainele ude pe noi, dar pentru că urcarea se terminase în sfârșit și aveam o priveliște așa frumoasă, nu a mai contat deloc.
Am coborât din creasta la refugiu, unde erau vreo 30-40 persoane, majoritatea într-un team-building, de la Decathlon, după cum aveam să imi dau seama mai târziu.
Ne-am schimbat, ne-am încălzit, am mâncat ceva și ne-am bagat la somn. Între timp a venit un grup de 7-8 oameni pe 5 cai din Cândești.
A doua zi la 7 ne-am trezit, iar la 8 ne propusesem să plecăm, dar norii urâți care veneau dinspre nord, ne-au facut să mai așteptăm încă o oră. A ieșit soarele, pe care nu credeam că o să-l vedem în acea zi și cu bicicletele în cârcă am ajuns în creastă. Nu pot descrie cât de frumos este sa pedalezi la 2000m altitudine, înconjurat de munți și cu soarele sus pe cer... Până pe Șețu toate bune si frumoase, dar de acolo drumul forestier pe care credeam eu că se coboară, a mers un pic, după care se pierdea... Am luat-o prin pădure, unde speram sa găsim drumul respectiv sau măcar o potecă, dar a fost in zadar. 3 ore ne-a luat coborârea pe cele mai urâte pante, printre cei mai deși molizi și printre cele mai alunecoase pietre. Singurele poteci pe care le-am găsit erau cele de animale... Într-un final am ajuns jos la pârâu, unde am găsit câteva ambalaje, care pentru prima dată m-au facut fericit că le-am văzut. În apropiere am găsit un forestier care ne-a dus cu viteză maximă jos la Bahna Rusului. Am ajuns la Pitești după 4 ore rupți de oboseală, dar mulțumiți și fericiți la maxim.
[gallery]
De mult timp imi doream sa fac traseul acesta pe bicicleta, iar sfârșitul sesiunii a fost prilejul cu care l-am realizat. Este vorba de traseul: Pitești - Câmpulung - Lerești - Baraj Râușor - Portăreasa - Curmătura Groapele - Crucea Ateneului - Refugiul Iezer pentru prima zi, iar a doua zi: Refugiul Iezer - Crucea Ateneului - Păpău - Șețu - Bahna Rusului - Nucșoara - Domnești - Pitești.
L-am avut partener în această tură pe Robert.
Am plecat din Pitești la 8 dimineața și am ajuns sus la refugiu la ora 8 seara. A scos untul din noi tot drumul acesta dar a meritat din plin. Am mers pe biciclete până cînd drumul forestier părăsește valea Râușorului și urcă în Portăreasa. După ce am urcat în creasta, a început să ne plouă, cu fulgere, tunete și tot tacămul. Ca într-un film american, în momentul în care am ieșit în Curmatura Groapele, locul de unde puteam vedea Făgărașii, norii s-au dus, a ieșit soarele care ne-a zâmbit în 7culori. Bătea un vânt rece, care nu ne făcea să ne simțim prea bine cu hainele ude pe noi, dar pentru că urcarea se terminase în sfârșit și aveam o priveliște așa frumoasă, nu a mai contat deloc.
Am coborât din creasta la refugiu, unde erau vreo 30-40 persoane, majoritatea într-un team-building, de la Decathlon, după cum aveam să imi dau seama mai târziu.
Ne-am schimbat, ne-am încălzit, am mâncat ceva și ne-am bagat la somn. Între timp a venit un grup de 7-8 oameni pe 5 cai din Cândești.
A doua zi la 7 ne-am trezit, iar la 8 ne propusesem să plecăm, dar norii urâți care veneau dinspre nord, ne-au facut să mai așteptăm încă o oră. A ieșit soarele, pe care nu credeam că o să-l vedem în acea zi și cu bicicletele în cârcă am ajuns în creastă. Nu pot descrie cât de frumos este sa pedalezi la 2000m altitudine, înconjurat de munți și cu soarele sus pe cer... Până pe Șețu toate bune si frumoase, dar de acolo drumul forestier pe care credeam eu că se coboară, a mers un pic, după care se pierdea... Am luat-o prin pădure, unde speram sa găsim drumul respectiv sau măcar o potecă, dar a fost in zadar. 3 ore ne-a luat coborârea pe cele mai urâte pante, printre cei mai deși molizi și printre cele mai alunecoase pietre. Singurele poteci pe care le-am găsit erau cele de animale... Într-un final am ajuns jos la pârâu, unde am găsit câteva ambalaje, care pentru prima dată m-au facut fericit că le-am văzut. În apropiere am găsit un forestier care ne-a dus cu viteză maximă jos la Bahna Rusului. Am ajuns la Pitești după 4 ore rupți de oboseală, dar mulțumiți și fericiți la maxim.
[gallery]
Iezer 12-iunie-2010
În mijlocul sesiunii, m-am gândit că aș avea nevoie de o plimbare la munte, să miros bujorul de munte și să văd ce mai face domnul Iezer. I-am luat cu mine pe dom Profesor și pe Cristi. Traseul ales a fost cel clasic pentru vara pe unde urcă toata lumea, adică de la cabana Voina, pe valea Bătrâna și apoi pe pârâul Iezer, prin jepi, pana sus la refugiu. La refugiu, lume multă, de toate vârstele, de la 10 la 60 ani. Cristi a rămas la lac, iar eu am mai urcat un pic, până la Crucea Ateneului, iar de acolo pe creastă până la Vf. Rosu, via Iezerul Mare. De sus din creasta aveai o vedere la 360* splendidă, cu Fagarasii, Papusa, Piatra Craiului, Bucegii și Leaota. M-am întors pe creastă până pe Iezerul Mare, iar de acolo pe piciorul Iezerului am coborât la refugiu. L-am recuperat pe Cristi, care urcase și el între timp până la Cruce și începuse să coboare de-a dreptul printre stâncile strânse în căldare. După ce am ieșit din jepi, a început o ploaie care ne-a spălat până când am ajuns la drumul forestier. Am uitat să spun ca pe tot drumul ne-au însoțit câteva sute de muște care roiau în jurul nostru. Eu le-am dus pe ale mele până pe Roșu, deci sper că s-au simtit și ele la fel de bine ca mine.
Cu fiecare pas făcut spre Voina se auzeau mai tare manelele și se simțea mai tare mirosul de grătar. La Voina era o țigănie inimaginabilă, corturi și grătare lângă grămezi de gunoaie, muzica la maxim și gunoaie bipede.
Pe drum ne-am întâlnit și cu dom Profesor, care culegea muguri de molid. Eu m-am întors de sus cu câteva flori de bujor și cu tulpini de zmeur. Pe drumul de întoarcere am mai găsit câteva tufe de soc mai întârziate, de unde ne-am mai completat proviziile. Am observat că domnii de la Schweinhofer și-au remarcat de curând limita proprietății lor, despre care ne spun ei nouă, printr-o plăcuță, că e PRIVATĂ. Drumul forestier de pe valea Iezerului e încă prost, deci nu o să se exploateze pădurea de acolo în următorii doi ani. Mai încolo...Doamne Ajută!
Per total, a fost o tură frumoasă, noroc cu peisajul care ne-a făcut să uităm de toate lucrurile urâte văzute la Voina.
Cu fiecare pas făcut spre Voina se auzeau mai tare manelele și se simțea mai tare mirosul de grătar. La Voina era o țigănie inimaginabilă, corturi și grătare lângă grămezi de gunoaie, muzica la maxim și gunoaie bipede.
Pe drum ne-am întâlnit și cu dom Profesor, care culegea muguri de molid. Eu m-am întors de sus cu câteva flori de bujor și cu tulpini de zmeur. Pe drumul de întoarcere am mai găsit câteva tufe de soc mai întârziate, de unde ne-am mai completat proviziile. Am observat că domnii de la Schweinhofer și-au remarcat de curând limita proprietății lor, despre care ne spun ei nouă, printr-o plăcuță, că e PRIVATĂ. Drumul forestier de pe valea Iezerului e încă prost, deci nu o să se exploateze pădurea de acolo în următorii doi ani. Mai încolo...Doamne Ajută!
Per total, a fost o tură frumoasă, noroc cu peisajul care ne-a făcut să uităm de toate lucrurile urâte văzute la Voina.
duminică, 6 iunie 2010
Anunț: Tabără în Făgăraș
În perioada 3-12 august, în munţii Făgăraşului, într-o poiana de pe valea Buda, vom organiza o tabără în care ne propunem să avem parte de o experiență de neuitat, să refacem marcajele din zonă şi, de ce nu, puțină curățenie.
Zona se remarcă printr-o frumusețe aparte, aflându-se la un pas de creasta principală a Făgăraşului (2 ore) şi la o aruncătură de băț de Vârful Moldoveanu (3 ore). Ne înarmăm cu corturi, saci de dormit, izoprene, primusuri, biciclete, chitare şi, nu în ultimul rând, cu VOIE BUNĂ.
Dacă dorești să ne însoțești, trimite-ne un e-mail la argessisclub @ gmail.com.
Click pe hartă pentru a mări.
Paradisul de pe Valea Buda
22-23 mai, 2010
Acum câteva săptămâni ne-am întărit încă o dată convingerea că nici nu realizăm cât de norocoşi suntem să ne aflăm practic la nici câțiva pași de niște locuri care te pot lăsa cu gura căscată. Cine e de vină? De această dată, valea râului Buda. La nici măcar o oră de când mașina a început să ne poarte către nordul județului Argeș, deja lăsam în urmă barajul Vidraru urmărind traseul sinuos al Trănsfăgărăşanului. În cele din urmă, aveam să îl părăsim și pe acesta, cotind către drumul forestier ce însoțea valea râului Buda, paralelă cu a mai cunoscutului Capra. Dar pe măsură ce avansam, ne dădeam seama că valea Budei nu este altceva decât o comoară nedescoperită. Imediat o capră neagră ne-a întâmpinat cu mersul ei speriat. Din fericire, nu avea să fie singura.
Drumul s-a afundat și mai mult în minunăția peisajelor din Făgăraș, oprindu-se pentru automobil lângă un canton, la 16 km de Transfăgărășan. Dar nu și pentru noi. Tabăra ne-am instalat-o în apropierea pârâului Mircea, afluent al Budei. Pârâul ne-a fost tovarăș o bună parte din drumeții, înfățișându-se în toată splendoarea lui, pe alocuri cu cascade spectaculoase, sau cu ape liniștite incredibil de albastre, mărginite de stânci cu aspecte fascinate. Să nu uităm de frumusețea poienilor care îl mărgineau, cea care ne-a făcut să ne fie foarte greu să decidem unde ne vom pune cortul.
Un lucru apare la Buda e că te face să regreți că ai câmpul vizual atât de îngust și că nu poți cuprinde cu privirea toate peisajele care te înconjoară. Din față ne chemau munții încă acoperiți cu zăpadă, în spate rudele lor mai puțin înalte ne zâmbeau în culori ademenitoare iar din când în când câte un pârâiaș își mai arunca trupul scheletic la vale peste munții din lateralul nostru.
După cum ziceam și mai devreme, caprele negre aveau să ni se arate destul de des. La nici măcar o jumătate de oră de mers, am avut norocul să surprindem trei capre, chiar în apropierea unei stâne.
După ce le-am privit minute bune, am continuat să urmăm traseul marcat de triunghiul albastru, drum care ducea spre creasta muntelui Podu Giurgiului. Cu toate că ploaia ne-a surprins în vârf, natura a știut să compenseze prin frumusețea cu care defila în fața noastră...și să nu uităm de încă alte două capre negre care ne-au mai ieșit în cale. Destul de uzi dar cu zâmbetul pe buze, ne-am întors în tabără pentru a ne răsfăța cu o supă caldă. E incredibil ce gust poate să aibă mâncarea la munte! Ne-a încălzit sufletele cum nici nu se putea mai bine după care ne-am retras la somn. După cum focurile de tabără sunt cele mai frumoase la munte, tot acolo, cele mai plăcute nopți se petrec în cort, adormiți de cântecul pârâului din apropiere și cufundați în căldura sacilor de dormit.
Următoare zi avea să înceapă cum nici nu se putea mai bine. În timp ce stăteam pe jumătate adormiți în jurul focului, am avut onoarea să fim viziați de o căprioară. Neașteptat de curajoasă, s-a apropiat îndeajuns de mult de noi, hotărând în final să nu ne însoțească la micul dejun și să se întoarcă în pădure.
De astă dată, ne-am pornit spre Șaua Orzănele. Drumul ne-a rezervat chiar mai multă zapadă decât în ziua precedentă iar locurile prin care treceam aveau un efect de-a dreptul hipnotic asupra noastră. Munți adormiți acoperiți de cordoane din ce în ce mai dese de zăpadă, pâlcuri leneșe de ceață pe deasupra lor, cascade rostogolindu-se de sub straturi groase de gheață, alte capre negre rătăcite pe piscuri și splendida vale lasată în urmă...toate ne-au captivat și ne-au făcut să poposim de multe ori pentru a le putea savura cu privirea îndeajuns. Frumoasa urcare avea să se finalizeze în Șaua Orzănele. De acolo, am făcut cu mâna Vârfului Moldoveanu, căruia i-am promis solemn să îl vizităm la vară. Singurul lucru care ne-a împiedicat întâlnirea cu el, de astă dată, a fost cantitatea impresionantă de zăpada.
După Buda e greu de crezut că cineva nu se va îmbolnăvi de dependență de munte. Sindromul este incurabil și efectele lui se ameliorează doar cu excursii montane. Ceea ce trebuie știut e că spre deosebire de alte afecțiuni, dependența de munte e o boală incredibil de plăcută și de sănătoasă.
[gallery]
Acum câteva săptămâni ne-am întărit încă o dată convingerea că nici nu realizăm cât de norocoşi suntem să ne aflăm practic la nici câțiva pași de niște locuri care te pot lăsa cu gura căscată. Cine e de vină? De această dată, valea râului Buda. La nici măcar o oră de când mașina a început să ne poarte către nordul județului Argeș, deja lăsam în urmă barajul Vidraru urmărind traseul sinuos al Trănsfăgărăşanului. În cele din urmă, aveam să îl părăsim și pe acesta, cotind către drumul forestier ce însoțea valea râului Buda, paralelă cu a mai cunoscutului Capra. Dar pe măsură ce avansam, ne dădeam seama că valea Budei nu este altceva decât o comoară nedescoperită. Imediat o capră neagră ne-a întâmpinat cu mersul ei speriat. Din fericire, nu avea să fie singura.
Drumul s-a afundat și mai mult în minunăția peisajelor din Făgăraș, oprindu-se pentru automobil lângă un canton, la 16 km de Transfăgărășan. Dar nu și pentru noi. Tabăra ne-am instalat-o în apropierea pârâului Mircea, afluent al Budei. Pârâul ne-a fost tovarăș o bună parte din drumeții, înfățișându-se în toată splendoarea lui, pe alocuri cu cascade spectaculoase, sau cu ape liniștite incredibil de albastre, mărginite de stânci cu aspecte fascinate. Să nu uităm de frumusețea poienilor care îl mărgineau, cea care ne-a făcut să ne fie foarte greu să decidem unde ne vom pune cortul.
Un lucru apare la Buda e că te face să regreți că ai câmpul vizual atât de îngust și că nu poți cuprinde cu privirea toate peisajele care te înconjoară. Din față ne chemau munții încă acoperiți cu zăpadă, în spate rudele lor mai puțin înalte ne zâmbeau în culori ademenitoare iar din când în când câte un pârâiaș își mai arunca trupul scheletic la vale peste munții din lateralul nostru.
După cum ziceam și mai devreme, caprele negre aveau să ni se arate destul de des. La nici măcar o jumătate de oră de mers, am avut norocul să surprindem trei capre, chiar în apropierea unei stâne.
După ce le-am privit minute bune, am continuat să urmăm traseul marcat de triunghiul albastru, drum care ducea spre creasta muntelui Podu Giurgiului. Cu toate că ploaia ne-a surprins în vârf, natura a știut să compenseze prin frumusețea cu care defila în fața noastră...și să nu uităm de încă alte două capre negre care ne-au mai ieșit în cale. Destul de uzi dar cu zâmbetul pe buze, ne-am întors în tabără pentru a ne răsfăța cu o supă caldă. E incredibil ce gust poate să aibă mâncarea la munte! Ne-a încălzit sufletele cum nici nu se putea mai bine după care ne-am retras la somn. După cum focurile de tabără sunt cele mai frumoase la munte, tot acolo, cele mai plăcute nopți se petrec în cort, adormiți de cântecul pârâului din apropiere și cufundați în căldura sacilor de dormit.
Următoare zi avea să înceapă cum nici nu se putea mai bine. În timp ce stăteam pe jumătate adormiți în jurul focului, am avut onoarea să fim viziați de o căprioară. Neașteptat de curajoasă, s-a apropiat îndeajuns de mult de noi, hotărând în final să nu ne însoțească la micul dejun și să se întoarcă în pădure.
De astă dată, ne-am pornit spre Șaua Orzănele. Drumul ne-a rezervat chiar mai multă zapadă decât în ziua precedentă iar locurile prin care treceam aveau un efect de-a dreptul hipnotic asupra noastră. Munți adormiți acoperiți de cordoane din ce în ce mai dese de zăpadă, pâlcuri leneșe de ceață pe deasupra lor, cascade rostogolindu-se de sub straturi groase de gheață, alte capre negre rătăcite pe piscuri și splendida vale lasată în urmă...toate ne-au captivat și ne-au făcut să poposim de multe ori pentru a le putea savura cu privirea îndeajuns. Frumoasa urcare avea să se finalizeze în Șaua Orzănele. De acolo, am făcut cu mâna Vârfului Moldoveanu, căruia i-am promis solemn să îl vizităm la vară. Singurul lucru care ne-a împiedicat întâlnirea cu el, de astă dată, a fost cantitatea impresionantă de zăpada.
După Buda e greu de crezut că cineva nu se va îmbolnăvi de dependență de munte. Sindromul este incurabil și efectele lui se ameliorează doar cu excursii montane. Ceea ce trebuie știut e că spre deosebire de alte afecțiuni, dependența de munte e o boală incredibil de plăcută și de sănătoasă.
[gallery]
Un alt fel de 1 mai
1-2 mai, 2010
E de ştiut că la începutul ultimei luni de primăvară se dă startul escapadelor către mare. În timp ce mii de tineri se pregăteau să aglomereze plajele de la Marea Neagră, gata să își uite grijile, mucurile de țigară sau orele prin nisip, ne-am adunat în număr de 5 prieteni, hotărâți să optăm pentru un alt fel de sfârșit de săptămână, în Iezer.
Trecând prin Domneşti, ba chiar mai sus de Nucşoara am ajuns în cele din urmă pe valea râului Văsălatu. După ce am parcat mașina la umbra unor stânci bătrâne, n-am stat mult pe gânduri și am pornit să cutreierăm împrejurimile. În nici măcar o jumătate de oră, o capră neagră împreună cu puiul ei avea să ne bucure privirile. Ne-am spus că această întâmplare nu poate decât să prevestească o zi de neuitat. Vremea ne-a fost și ea complice, având grijă ca doar soarele să fie pe cer pe tot parcursul zilei.
Am ales să mergem către Curmătura Oticului urmând valea lui Văsălatu, poate mai greu accesibilă dar îndeajuns de spectaculoasă încât să compenseze din plin. Primul popas l-am făcut într-o poiană de la 1600 m. Câteva zeci de minute bune le-am petrecut acolo, pentru a ne odihni, a lua prânzul și pentru a...schia! În timp ce prietenii noştrii plecați la mare îşi căutau probabil cu greu un loc pe nisip, de 1 mai noi aveam parte de zăpadă în cantitate abundentă. Cu spectaculoșii Colți ai Cremenii în stânga noastră, am continuat să ne îndreptăm către Curmătura Oticului. Tufele de merişoare ne-au invitat să le gustăm roadele iar noi, politicoşi din fire, nu am îndrăznit să refuzăm gazdele. Câţiva zeci de metri mai sus, pământul avea să dispară în totalitate sub o pătură groasă de zăpadă.
Mulți spun că răsăritul cel mai frumos îl poți vedea la mare. Cu mână pe inima, susțin că un apus nu poate să fie mai spectaculos altundeva decât la munte. Drumul de întoarcere ne-a fost presărat cu un apus splendid, numai bun pentru a încheia o zi atât de deosebită. Ajunși la mașină am coborât în josul văii pentru a găsi un loc potrivit de a petrece noaptea. În întunericul plin de astre, aveam să găsim şi propriile noastre stele chiar acolo pe pământ. În amurgul începutului de mai, o armată de licurici începuse să pâlpâie prin jurul nostru încât a trebuit să oprim maşina pentru a-i saluta personal. După ce ne-am instalat cortul într-o poiană de pe valea râului, ne-am încălzit de-a binelea cu o supă făcută la tuci urmată de un foarte bine venit ceai cald. Oboseala (acea oboseală plăcută, care te cotropeşte la finalul unei zile despre care ştii că n-a trecut degeaba şi care a îngrămădit în ea o mulțime de momente memorabile) ne-a împins în cele din urmă în cort.
A doua zi, înainte de a părăsi poiana, am ecologizat zona în care ne instalaserăm, realizând că oamenii încă nu sunt îndeajuns de educaţi astfel să nu îşi împrăştie deşeurile pe unde apucă. Surprinzător, am avut ceva de muncă și am plecat de acolo cu un gust amar, sperând că în timp oamenii vor realiza că respectul față de natură este sinonim cu respectul față de ei înșiși. Drumul spre Pitești a mai fost întrerupt în alte două locuri frumoase: Lacul Învârtita, singurul format pe gips în România și Biserica Corbii de Piatră, un lăcaș sfânt ascuns chiar în inima unei stânci. Întoarcerea ne-a mai fost îndulcită cu câte o delicioasă înghețată de casă din Domnești menită și ea să întregească un week-end de neuitat.
E de ştiut că la începutul ultimei luni de primăvară se dă startul escapadelor către mare. În timp ce mii de tineri se pregăteau să aglomereze plajele de la Marea Neagră, gata să își uite grijile, mucurile de țigară sau orele prin nisip, ne-am adunat în număr de 5 prieteni, hotărâți să optăm pentru un alt fel de sfârșit de săptămână, în Iezer.
Trecând prin Domneşti, ba chiar mai sus de Nucşoara am ajuns în cele din urmă pe valea râului Văsălatu. După ce am parcat mașina la umbra unor stânci bătrâne, n-am stat mult pe gânduri și am pornit să cutreierăm împrejurimile. În nici măcar o jumătate de oră, o capră neagră împreună cu puiul ei avea să ne bucure privirile. Ne-am spus că această întâmplare nu poate decât să prevestească o zi de neuitat. Vremea ne-a fost și ea complice, având grijă ca doar soarele să fie pe cer pe tot parcursul zilei.
Am ales să mergem către Curmătura Oticului urmând valea lui Văsălatu, poate mai greu accesibilă dar îndeajuns de spectaculoasă încât să compenseze din plin. Primul popas l-am făcut într-o poiană de la 1600 m. Câteva zeci de minute bune le-am petrecut acolo, pentru a ne odihni, a lua prânzul și pentru a...schia! În timp ce prietenii noştrii plecați la mare îşi căutau probabil cu greu un loc pe nisip, de 1 mai noi aveam parte de zăpadă în cantitate abundentă. Cu spectaculoșii Colți ai Cremenii în stânga noastră, am continuat să ne îndreptăm către Curmătura Oticului. Tufele de merişoare ne-au invitat să le gustăm roadele iar noi, politicoşi din fire, nu am îndrăznit să refuzăm gazdele. Câţiva zeci de metri mai sus, pământul avea să dispară în totalitate sub o pătură groasă de zăpadă.
Mulți spun că răsăritul cel mai frumos îl poți vedea la mare. Cu mână pe inima, susțin că un apus nu poate să fie mai spectaculos altundeva decât la munte. Drumul de întoarcere ne-a fost presărat cu un apus splendid, numai bun pentru a încheia o zi atât de deosebită. Ajunși la mașină am coborât în josul văii pentru a găsi un loc potrivit de a petrece noaptea. În întunericul plin de astre, aveam să găsim şi propriile noastre stele chiar acolo pe pământ. În amurgul începutului de mai, o armată de licurici începuse să pâlpâie prin jurul nostru încât a trebuit să oprim maşina pentru a-i saluta personal. După ce ne-am instalat cortul într-o poiană de pe valea râului, ne-am încălzit de-a binelea cu o supă făcută la tuci urmată de un foarte bine venit ceai cald. Oboseala (acea oboseală plăcută, care te cotropeşte la finalul unei zile despre care ştii că n-a trecut degeaba şi care a îngrămădit în ea o mulțime de momente memorabile) ne-a împins în cele din urmă în cort.
A doua zi, înainte de a părăsi poiana, am ecologizat zona în care ne instalaserăm, realizând că oamenii încă nu sunt îndeajuns de educaţi astfel să nu îşi împrăştie deşeurile pe unde apucă. Surprinzător, am avut ceva de muncă și am plecat de acolo cu un gust amar, sperând că în timp oamenii vor realiza că respectul față de natură este sinonim cu respectul față de ei înșiși. Drumul spre Pitești a mai fost întrerupt în alte două locuri frumoase: Lacul Învârtita, singurul format pe gips în România și Biserica Corbii de Piatră, un lăcaș sfânt ascuns chiar în inima unei stânci. Întoarcerea ne-a mai fost îndulcită cu câte o delicioasă înghețată de casă din Domnești menită și ea să întregească un week-end de neuitat.
sâmbătă, 29 mai 2010
Când ești la Cândești...
8-9 aprilie, 2010
La o săptămână după Paște, ne-am gândit că ar fi frumos să ne încheiem apoteotic vacanța, cu două zile petrecute la munte. Zis și făcut, drumul se așternea nerăbdător în fața noastră. După un popas la mânăstirea Aninoasa, ne-am continuat călătoria, trecând de Câmpulung și prin Albești, ajungând în cele din urmă într-un sat din nordul județului Argeș, loc de care nu foarte multă lume a auzit: Cândești.
De cum am coborât din mașină, aerul de munte și peisajele din jurul nostru ne-au fost cea mai bună urare de bun venit pe care am fi putut-o primi. De acolo, munții ne făceau îmbietor cu ochiul, motiv pentru care nu am mai așteptat mult și am pornit într-o frumoasă plimbare către masivul Jupâneasa. Această primă expediție avea să fie doar încălzirea pentru ce avea să urmeze în ziua următoare.
Am dormit la ocolul silvic din localitate, loc mărginit de un izlaz superb, numai bun de găzduit corturi.
Ne-am trezit devreme hotărâți să luăm cu asalt muntele pe care ne doream să îl vizităm încă dinainte să punem piciorul pe pământul muscelean, vârful Portăreasa, masiv ce face parte din grupa Iezer-Păpușa. După o oră de mers pe valea Bratiei, drumul nostru s-a continuat prin pădurile de conifere, care pe măsura cu înălțimea găzduiau petice de zăpadă din ce în ce mai întinse și în același timp numeroase brândușe. Cu cât urcam mai mult, peisajele deveneau tot mai spectaculoase iar copacii din ce în ce mai rari ne anunțau că ne apropiem de golul alpin.
După vreo 3 ore de urcare, ne găseam acum în vârf înconjurați de un ocean de zăpadă și priveliști superbe pentru a căror descriere, cuvintele ar fi mult prea limitate. În timp ce poalele masivului era cotropit de ploi, noi am avut norocul să fim surprinși în creastă de o frumoasă ninsoare, conturându-se astfel o scenă parcă desprinsă dintr-un film. Evident, nu ne-am abținut de la puțină joacă cu neaua cu care nu ne mai întâlnisem, de altfel, de prin iarnă.
Prânzul l-am luat la 1900 m înălțime. Nu are rost să mai adaug că mâncarea avea cu totul alt gust când în fața noastră se desfășurau peisaje alpine în toată splendoarea lor.
Drumul de întoarcere ne-a fost încălzit de nea Grigore, al cărui ceai ne-a mers direct la suflet. Savurat pe malul Bratiei, amestecul aromat de tulpini de mur, afin sau zmeur ne-a convins să culegem și noi plantele pentru a ne bucura de un ceai cu aromă de munte în propriile noastre apartamente. După popasul la nea Grigore, poteca ni s-a îndreptat către finalul a două zile memorabile.
Am concluzionat cu toții că locul de la Cândești e de-a dreptul special și l-am părăsit convinși că îl vom revizita și la vară.
[gallery]
Abonați-vă la:
Postări (Atom)